(1) Sindicatele, denumite în continuare organizaÅ£ii sindicale, sunt constituite în scopul apărării drepturilor prevăzute în legislaÅ£ia naÅ£ională, în pactele, tratatele ÅŸi convenÅ£iile internaÅ£ionale la care România este parte, precum ÅŸi în contractele colective de muncă ÅŸi promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale ÅŸi sportive ale membrilor acestora.
(2) Organizaţiile sindicale sunt independente faţă de autorităţile publice, de partidele politice şi de patronate.
NoÅ£iunea de „sindicat”, a derivat din termenii latin „sindycus” ÅŸi grecesc „sundikos”, ambii reprezentând persoana care reprezintă sau asistă pe altul în justiÅ£ie.
Doctrina[2] a definit sindicatul în mod diferit, după opinia noastră, acesta putând fi definit ca fiind acea persoană juridică PROFESIONALÄ‚, independentă ÅŸi fără scop patrimonial constituită, potrivit legii, în scopul apărării ÅŸi promovării drepturilor colective ÅŸi individuale de natură profesională, socială, economică culturală ÅŸi sportive ale membrilor săi.
Libertatea de asociere, inclusiv exercitarea drepturilor sindicale, face parte deopotrivă din categoria drepturilor civile şi politice, fiind un drept civil, dar şi a drepturilor economice, sociale şi culturale, ca drept economic şi social.
Pe plan internaÅ£ional, garantarea ÅŸi protejarea acestui drept intră în sfera de activitate a mai multor organizaÅ£ii, aici amintind fără a neglija prin aceasta rolul celorlalte instituÅ£ii ÅŸi organizaÅ£ii, OrganizaÅ£iei InternaÅ£ionale a Muncii (O.I.M.), care a elaborat instrumente adecvate ÅŸi mecanismele necesare exercitării sale, dar ÅŸi OrganizaÅ£iei NaÅ£iunilor Unite (O.N.U.) care a consacrat în Carta InternaÅ£ională a Drepturilor Omului acest drept ÅŸi căreia i se pot adresa plângeri privitoare la atingerea drepturilor sindicale.
Carta InternaÅ£ională a drepturilor omului conÅ£ine dispoziÅ£ii referitoare la libertatea de asociere ÅŸi la exercitarea drepturilor sindicale. Acestea sunt: DeclaraÅ£ia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaÅ£ional cu privire la drepturile civileÅŸi politice, în ambele ca drept civil ÅŸi Pactul internaÅ£ional referitor la drepturile economice sociale ÅŸi culturale ca drept economic.
DeclaraÅ£ia Universală a Drepturilor Omului conÅ£ine două articole în acest sens, respectiv art. 20, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire ÅŸi de asociere paÅŸnică” ÅŸi art. 23 care dispune că „orice persoană are dreptul să întemeieze cu alte persoane sindicate ÅŸi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale”[3].
ConÅ£inutul libertăţii de asociere ca drept civil ÅŸi limitele exercitării sale sunt prevăzute înart.22dinPactul internaÅ£ional cu privire la drepturile civile ÅŸi politice[4]în care la punctul 1 se prevede că: „Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate ÅŸi de a adera la ele pentru ocrotirea intereselor sale”, iar punctul 3 conÅ£ine interdicÅ£ia statelor părÅ£i la ConvenÅ£ia OIM nr.87 din 1948 privind libertatea sindicală ÅŸi ocrotirea dreptului sindical „să ia măsuri legislative aducând atingere sau să aplice legea într-un mod care să aducă atingere garanÅ£iilor prevăzute în acea ConvenÅ£ie”[5].
Limitele exercitării libertăţii de asociere sunt enunţate la punctul 2 din articolul 22 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care recunoaşte statelor dreptul:
-de a impune limitări determinate de apărarea securităţii naţionale, a securităţii publice, ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică, sau dreptul şi libertăţile altora şi
-de a impune restricÅ£ii legale în exercitarea acestui drept de către membri ai forÅ£elor armate ÅŸi ai poliÅ£iei.
Ca drept economic ÅŸi social, conÅ£inutul său are patru componente, enunÅ£ate în art.8 dinPactul internaÅ£ional cu privire la drepturile economice, sociale ÅŸi culturale[6]:
-dreptul oricărei persoane de a forma, împreună cu alte persoane sindicate ÅŸi de a se afilia la un singur sindicat la alegerea sa;
-dreptul sindicatelor de a forma federaţii sau confederaţii naţionale şi dreptul acestora din urmă de a forma organizaţii sindicale internaţionale şi de a se afilia la acestea;
-dreptul sindicatelor de a-ÅŸi exercita liber activitatea;
-dreptul la grevă, exercitat în conformitate cu legile fiecărei ţări.
Atât în cazul Pactul internaÅ£ional cu privire la drepturile civileÅŸi politice cât ÅŸi a Pactului internaÅ£ional referitor la drepturile economice sociale ÅŸi culturale limitările prevăzute de lege au ca fundament necesităţi de asigurare a securităţii sau a ordinii publice ÅŸi ocrotirea drepturilor ÅŸi libertăţilor altora.
Libertatea de asociere sindicală este reglementată în ConstituÅ£ia României[7] în conÅ£inutul art.40 alin.1 care prevede că: „cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate ÅŸi alte forme de asociere”.
[1] Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 73 din data de 5 februarie 2003, promulgată prin Decretul PreÅŸedintelui României nr.69/2003, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 73 din data de 5 februarie 2003.
[2] D.C.Dacian, R.Chiciudean, G.Dohotar, Dreptul Muncii, Ed.a II-a, revizuită, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p.107// A.Popescu, Dreptul InternaÅ£ional al Muncii, Editura Holding Reporter, BucureÅŸti 1998, p.251// A.Athanasiu, L.Dima, Dreptul Muncii, Editura All Beck, BucureÅŸti 2005, pp.253 ÅŸi următoarele//J.M.Vendrier, Droit du travail – Syndicals et droit Syndical, Vol.I, Editura Dalloz, Paris 1987, pp.150 ÅŸi următoarele.
[6] Ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în B.Of. nr.146/1974.
[7]Modificată ÅŸi completată prin Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din ConstituÅ£ie, cu reactualizarea denumirilor ÅŸi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din ConstituÅ£ie, cu reactualizarea denumirilor ÅŸi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 ÅŸi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii CurÅ£ii ConstituÅ£ionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României. pentru confirmarea rezultatului referendumului naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României. pentru confirmarea rezultatului referendumului naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României. pentru confirmarea rezultatului referendumului naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României. pentru confirmarea rezultatului referendumului naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României. a fost aprobată prin referendumul naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 ÅŸi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii CurÅ£ii ConstituÅ£ionale nr. pentru confirmarea rezultatului referendumului naÅ£ional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a ConstituÅ£iei României. ConstituÅ£ia României, în forma iniÅ£ială, a fost adoptată în ÅŸedinÅ£a Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 ÅŸi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naÅ£ional din 8 decembrie 1991. Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 767 din data de 31 octombrie 2003.
